Există unele filme pe care ştii, pur şi simplu, din prima clipă, că o să le iubeşti şi că, pe măsura trecerii timpului, se vor transforma subtil în adevărate obsesii. Iar The Girl with the Dragon Tatoo se numără printre ele.

Poate pentru că, în spatele acestui film, se simte mâna lui Trent Reznor, care a transformat în aur cam tot ce a atins, nu doar în domeniul muzical, ci şi în cel al cinematografiei. Dacă v-au rămas întipărite în memorie melodiile din Natural Born Killers, dacă aţi aplaudat muzica din The Social Network (care a câştigat şi un Oscar)... atunci, e posibil ca muzica din The Girl With the Dragon Tatoo să vă dea fiori, cum mi s-a întâmplat mie.

Echipa de aur de la The Social Network se întoarce. David Fincher face o treabă minunată dirijând această simfonie întunecată, apăsătoare, având-o ca solistă pe Rooney Mara, pe ritmul coloanei sonore semnate de Trent Reznor şi de îndelungatul său colaborator, Atticus Ross, într-o realizare cinematografică amintind de filmele răscolitoare şi stranii ale lui David Lynch.

Dansul fulgilor de nea, care acompaniază aproape fiecare scenă, aşterne un linţoliu îngheţat asupra personajelor, încremenite parcă în timp, asupra cărora planează o ameninţare tăcută, mocnită, distrugătoare ca un cancer.

Daniel Craig interpretează rolul lui Michael Blomkvist, un jurnalist căzut în dizgraţie în urma unui scandal de calomnie, care este angajat de industriaşul Henrik Vanger (Christopher Plummer) pentru a ancheta un caz himeric, aparent de nerezolvat: dispariţia nepoatei sale, în urmă cu 40 de ani, urmată de un şantaj care continuă, implacabil, să îi reamintească bătrânului de faptul că acest caz rămăsese neelucidat.

Drumul lui Michael se intersectează cu cel al tinerei Lisbeth Salander (Rooney Mara), o inadaptată social deosebit de inteligentă, care cade victimă unor evenimente tragice. O familie cu multe secrete întunecate, doi anchetatori care luptă la fiecare pas cu propriii lor demoni şi... o răzbunare cruntă într-o lume decrepită, căzută de mult pradă corupţiei de cel mai înalt şi... josnic nivel.

Filmul urmează firul intrigii din romanul suedez semnat de Stieg Larsson. Şi, atenţie, este de o violenţă aparte, interpretată de mulţi ca fiind ceva mai "mild" decât violenţa filmelor suedeze. Greşit! Ecranizarea americană apelează la un nivel de agresiune ceva mai subtil, dar cu mult mai periculos decât violenţa fizică gratuită. Cap-coadă, este o agresiune subtilă, perpetuă, care se insinuează treptat în simţuri, culminând doar arar cu scene de o violenţă feroce. Miza filmului este să ne amintească de sămânţa răului care sălăşluieşte în fiecare dintre noi, dar şi că, din inima tuturor relelor descrise, izvorăşte întotdeauna şi un firicel de duioşie dulce-amăruie, delicată ca firul subţire al vieţii. Ideea nu e nouă: porneşte de la un francez, Charles Baudelaire, care a scris în alt secol o carte de poezii intitulată "Florile Răului"...

Eroina este, probabil, unul dintre cele mai interesante personaje apărute în peisajul literar mondial, iar Rooney Mara face, probabil, rolul carierei, întruchipând această femeie-copil pe care viaţa a maturizat-o mult prea repede, care respinge convenţiile societăţii nu dintr-o simplă pornire izvorâtă din adolescenţă, menită să dispară în câţiva ani, ci din cauza unei vieţi nenorocite pe care a trebuit să o înfrunte de la o fragedă vârstă. Aflăm că fata nu are pe nimeni pe lume şi că dragonul tatuat pe spatele ei e un soi de simbol al durerii şi al rezistenţei în faţa vitregiilor vieţii. E personajul perfect, într-o lume dezvrăjită, unde “prinţul pe cal alb” nu mai există şi unde banul face legea, autorizând cele mai abjecte porniri umane. Cu toate acestea, ea alege să se împotrivească lumii, luptând violent cu violenţa, dar păstrând undeva, în străfundul sufletului, un strop de inocenţă şi de speranţă într-o viaţă mai bună. Rămâne de văzut dacă lumea crudă în care trăieşte i-o va îngădui sau nu…

E o poveste care, deşi nu înscrie foarte multe puncte la capitolul originalitate, are o execuţie impecabilă. Şi, deşi susţin cu putere că întotdeauna originalul bate remake-ul, prin comparaţie cu filmul suedez original… e pentru prima oară când parafraza întrece originalul.

De văzut… şi de “obsess over”.